Au trecut mai mult de 40 de ani de la cutremurul din 1977. Amintirile mele incep sa se ascunda si este din ce in ce mai greu sa le conving sa iasa la lumina.
Ma uit la crucea de pe varful Costila si imi dau seama ca a venit timpul sa scriu in cuvinte ceea ce am povestit de mai multe ori – intamplari de la munte.
Cei care nu ajung pe munte de mici copii au dificultati in a intelege regulile muntelui. Tinerii urca repede pana pe varf, fac poze, dorm la cabana si apoi se lauda cu ceea ce au facut.
Ascensiunea montana necesita o pregatire speciala. Copiii sunt pregatiti de parintii lor si urmeaza potecile strabatute de acestia. Muntele te avertizeaza de putine ori apoi te pune in fata adevarului. La fata locului te descurci doar cu ce ai la tine, hainele de pe tine, stiinta din cap si cei de langa tine.
Urcam din motive gresite pe varful muntelui. Vrem sa mancam paine si sa bem vin. Vrem sa ne uitam in departare sa ne laudam ca lumea este foarte mica si ca noi putem sa o vedem pe toata.
Trece timpul si iti cad in cap pietrele pe care le-ai calcat cu bocancii. Acolo unde te-ai catarat in tinerete se catara un altul mai tanar. Aceleasi pietre care cadeau in capul altuia acum cad in capul tau.
Nu prea ai ce face. Cel tanar de pe traseu are nevoie sa strangi coarda bine ca, la nevoie, sa-l scapi cu viata. Stai la baza traseului si astepti sa coboare de unde. Povesteste ce a realizat.
Nu poti sa ajungi in inima tarii decat trecand muntii cu masina, cu trenul sau pe jos. Bocancii te mai iarta, dar trenurile iarta foarte rar. Trec in mare viteza pe liniile lor drepte si spulbera orice obstacol. Cand masina arata cu degetul spre tine ca te duce in spate, arata-i verticalele pe care nu le poate urca.